Două mii de ani de bule: povestea reală a Prosecco-ului

Acum două mii de ani, o împărăteasă romană bea, în fiecare zi, vinul unui deal de lângă Marea Adriatică. Spunea că acel vin îi menține sănătatea. Astăzi, pe același deal, se face cel mai vândut vin spumant din lume. Între cele două momente este o poveste lungă despre un nume care aproape s-a pierdut, o invenție care a schimbat tot și o luptă legală care a decis cine are voie să-l mai folosească.

Vinul dinainte să aibă nume: Roma, Pucinum

Suntem în secolul I al erei noastre. Pliniu cel Bătrân, unul dintre cei mai importanți autori romani, scrie o enciclopedie bogată despre natură, Naturalis Historia. Într-un capitol despre vinuri, notează ceva neobișnuit: împărăteasa Livia Drusilla, soția lui Augustus, primul împărat al Romei, bea zilnic un vin numit Pucinum, produs pe un deal stâncos de lângă golful Adriaticii, aproape de muntele Timavus. Livia credea că acest vin este motivul pentru care a trăit 86 de ani, o vârstă aproape incredibilă pentru vremea aceea, când speranța de viață era mult mai mică.
Medicul Galen, câteva generații mai târziu, a continuat să vorbească despre proprietățile terapeutice ale acestui vin. Deci, nu a fost doar o modă trecătoare la curtea imperială. Vinul de Pucinum și-a păstrat reputația secole la rând.
Locul despre care vorbea Pliniu este, astăzi, aproape sigur, zona din jurul orașului Trieste, acolo unde se cultivă și acum strugurele Glera, cel din care se face Prosecco-ul modern. Nu putem fi siguri de fiecare detaliu – e o poveste veche de două mii de ani, dar continuitatea geografică este greu de ignorat: același deal, aceeași expunere la mare, același tip de strugure.
 

 

Un nume care aproape a dispărut, apoi a fost regăsit

După Roma Antică, urmează o tăcere lungă. Nu pentru că vinul ar fi dispărut, ci pentru că, pur și simplu, nimeni nu a mai scris despre el suficient de clar încât să ajungă până la noi. Sute de ani se pierd fără urme sigure.
Abia în 1593, un călător englez pe nume Fynes Moryson traversează Italia și notează, pentru prima dată în scris, cuvântul care ne interesează cu adevărat: nu mai spune Pucinum, spune Prosecco. Scrie exact așa: „Aici crește vinul Pucinum, numit acum Prosecho, mult lăudat de Pliniu”. Este momentul în care vechiul nume roman trece, oficial, în cel modern.
Povestea nu se oprește aici. În 1754, poetul Aureliano Arcanti scrie despre un „Prosecco meloaromatic” într-o poezie, dovadă că numele circula deja cu încredere, nu era o descoperire izolată a unui singur călător. În secolul al XVIII-lea, cultivarea strugurelui Glera se extinde tot mai mult prin dealurile din Veneto și Friuli, iar în 1772, Francesco Maria Malvolti este primul care leagă formal numele Prosecco de zona Conegliano-Valdobbiadene, inima producției de astăzi.

 
Invenția care a schimbat sensul cuvântului Prosecco
Până în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, Prosecco era, practic, un vin liniștit sau ușor efervescent, produs local, băut local. Ceea ce îl transformă în ceva complet diferit este o invenție tehnică, și e o poveste cu doi oameni care, fără să se cunoască, rezolvă aceeași problemă.
Federico Martinotti, director al unui institut de cercetare din Asti, brevetează în 1895 ideea unei a doua fermentații făcute nu în sticlă, ci într-un vas mare, presurizat. Câțiva ani mai târziu, în 1907, inginerul francez Eugène Charmat perfecționează metoda și proiectează tancurile de inox care vor deveni standardul întregii industrii. Metoda are, până azi, ambele nume: metoda Martinotti-Charmat, cunoscută și ca metoda italiană sau autoclavă.
Diferența față de șampanie e simplă de explicat, dar are consecințe mari asupra gustului: la șampanie, a doua fermentație are loc individual, în fiecare sticlă – este un proces lent, care durează luni sau ani și dă vinului acele arome de pâine, drojdie, fructe uscate. La Prosecco, a doua fermentație are loc într-un singur tanc mare, presurizat – un proces mult mai rapid, gândit exact ca să păstreze prospețimea aromelor florale și fructate ale strugurelui Glera, nu să le acopere cu note de maturare.
Cel care transformă această invenție tehnică într-o industrie adevărată este chimistul Antonio Carpenè. El rafinează procesul, stabilește standarde de calitate clare și, în 1876, fondează Școala de Enologie de la Conegliano, prima școală de viticultură și oenologie din Italia și, până azi, cea mai importantă instituție de profil din regiune. De aici înainte, Prosecco nu mai este doar un vin de deal, este un proces repetabil, care poate fi învățat, controlat și scalat.
Zona de producție a fost delimitată oficial abia în anii 1930, iar în 1969, apare prima denumire de origine controlată, DOC, pentru zona Conegliano-Valdobbiadene. E important de reținut: DOC și DOCG nu sunt sinonime. DOCG, denumirea de origine controlată și garantată, introdusă în 2009 pentru nucleul istoric Conegliano-Valdobbiadene și Asolo, presupune reguli mai stricte de producție, randamente mai mici la hectar, și un control de calitate suplimentar. Practic, un Prosecco DOCG vine mereu din inima istorică a regiunii, în timp ce un Prosecco DOC poate proveni dintr-o zonă mult mai extinsă, care astăzi acoperă nouă provincii din Veneto și Friuli Venezia Giulia.

 De pe un singur deal, în toată lumea

Explozia de popularitate a Prosecco-ului vine nu dintr-o singură decizie, ci din mai mulți factori care se aliniază la momentul potrivit. 
În anii 1980, producătorii italieni încep să exporte serios, iar caracterul ușor și prospețimea vinului plac imediat consumatorilor străini. La începutul anilor 2000, Prosecco-ul intră puternic pe piața nord-americană și britanică, ajutat de un val cultural mai larg: moda cocktailului Aperol Spritz, un preț mult mai accesibil decât al șampaniei și un context în care lumea căuta, tot mai mult, alternative festive dar nepretențioase.
Dar cea mai interesantă parte a poveștii este una legală, nu de gust. Până în 2009, Prosecco era, oficial, numele unui soi de struguri, nu al unei regiuni protejate. Asta însemna că, teoretic, oricine, oriunde în lume, putea planta acest soi și numi vinul rezultat Prosecco. Regulile europene însă nu permit ca numele unui soi de struguri să devină și numele unei denumiri de origine protejate. Soluția găsită de producătorii italieni a fost, în egală măsură, simplă și genială: au redenumit strugurele Glera, eliberând astfel numele Prosecco ca să poată deveni denumire geografică protejată, exact ca Champagne pentru francezi. Zona protejată s-a extins atunci mult dincolo de nucleul istoric Conegliano-Valdobbiadene, iar rezultatul a fost consolidarea unei singure povești, un singur nume, o singură regiune, ușor de recunoscut oriunde în lume.

Astăzi, Prosecco se vinde în peste o 160 de țări și a depășit, ca volum global de vânzări, șampania. Dar dincolo de cifre, povestea rămâne aceeași de două mii de ani: cineva, undeva, pe același deal de lângă Adriatica, face un vin din care alții nu se pot opri să bea și apoi petrec generații întregi certându-se cum să-i spună.

De la Livia la raftul de azi 
Povestea asta e mai mult decât istorie – se vede și în sticlă. În selecția Alcomarket găsești acest drum de două mii de ani condensat pe același raft: de la Prosecco DOC accesibil, de zi cu zi, până la un DOCG din inima istorică Conegliano-Valdobbiadene, de la stilul clasic Extra Dry până la Brut sau la un Millesimato cu an de recoltă declarat. Descoperă gama completă de Prosecco în magazinele Alcomarket și online.